Dragele mele, dacă e un lucru de care îmi e dor de când sarcina mi-a luat mințile, acela este, fără pic de îndoială, Calmul. Dulcele, prietenosul, împăciuitorul Calm. Trăsătura aia de caracter care era mândria mea cea mai mare. Singura mea virtute. Calmul care, împreună cu prietena lui Răbdarea (care, apropo, s-a dus și ea dracului), pluteau ca o aură în jurul meu.
Mi-am pierdut Calmul. Asta nu e bine. Trebuie să-mi fac un plan de regăsire a Calmului.
...
Dar cum naiba să fiu calmă când, fix la ultima bucățică, castronul cu morcovi tăiați mărunt, se hotărăște să-și bage picioarele în munca mea și să-și piardă fundul?! Naiba să te ia, castron nenorocit! Naiba să te ia, morcov tăiat mărunt! Naiba să te ia, ceapă ordinară, care ai zburat și tu peste tot! Sâc, că acum chiar plâng!
...
Sunt calmă. Sunt calmă. Sunt calmă.
Chiar sunt calmă.
Morcovul întărit, uscat și lipit între plăcile de faianță este cel mai mare dușman al omului.
Sunt calmă.
